M-am lăsat, multă vreme, pradă
îndoielilor privind abordarea acestui subiect: cum vor reacţiona „regaliştii
noştri” (chiar unele instituţii ale statului, inclusiv TVR), obişnuiţi să se
scrie numai de bine despre aşa-zisa Casă Regală românească (deşi un proverb
românesc zice că numai despre morţi se scrie numai de bine). Sunt atâtea „case
regale” în România postdecembristă în acest haos politico-democratic astfel
încât te întrebi cu nedumerire, care „casă” e mai mare, cea a fostului rege sau
cele ţigăneşti.
Trebuie să menţionez că nu sunt
un antimonarhist. Recunosc meritul primului rege, Carol I, în evoluţia şi
modernizarea ţării (dar nu exclud nici meritele deosebite ale lui A.I. Cuza şi ale Brătienilor), ale nepotului său, Ferdinand,
al reginelor care s-au integrat climatului sufletesc românesc. Elisabeta
(Carmen Sylva, ca pseudonim literar) şi Maria. Am scris şi înainte de 1989
(chiar dacă numai în treacăt). După 1990, am reeditat cartea lui G. Coşbuc, Războiul nostru pentru neatârnare povestit
pe înţelesul tuturor (ediţie şi prefaţă de Andrei Gligor, Scrisul Românesc, 1995) şi Însula Şerpilor.
Mai mult, am reeditat şi prefaţat
Poveştile Peleşului, de Carmen Sylva,
în 1991, în care vorbeam despre originea şi rolul casei imperiale şi regale
Hohenzollern-Sigmaringen, readucând în actualitate biografia şi creaţia reginei scriitoare: „Cu pioşenie nedisimulată faţă de limba
română şi ţara sa adoptivă, regina Elisabeta [...] a privit cu interes ţăranul
român, i-a studiat atent firea, limba, traiul [...]. Femeie de spirit,
iubitoare de pictură şi muzică, întreţinând relaţii benefice cu artiştii
vremii, amintindu-ne de energiile domniţelor noastre din trecut, aplecată spre
realităţile patriei sale adoptive nu numai din complezenţă, dotată cu talent
literar şi putere de muncă prea puţin obişnuită, mai ales în cazul
aristocraţilor, cu o operă literară vastă, Carmen Sylva îşi are locul ei
binemeritat în peisajul literar românesc. Readucerea ei în actualitate se
constituie într-un act recuperatoriu”
(p. 8). Am scris despre întâlnirea istorică între regină şi M. Eminescu.
Cu gând curat, am trimis această
carte fostului rege Mihai de România, la Versoix-Geneva, dar spre surprinderea
mea neplăcută, după aproape şase luni primesc un răspuns anost, distant şi strict
birocratic şi fără ştampilă, semnat de un oarecare Sandu. Deci, fostul rege nu
s-a ostenit nici măcar să semneze această scrisoare, deşi în România a primit o
educaţie aleasă, pe banii românilor (4 elevi în clasă, profesori de talie
universitară etc.).
M-am bucurat când fostul
preşedinte Ion Iliescu i-a permis intrarea în ţară (după o primă tentativă
eşuată), faptă firească dintr-un anumit punct de vedere. Cele mai vechi state europene
de cultură şi civilizaţie, Grecia şi Italia, au avut monarhii, până la
sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, pe care le-a abolit imediat,
datorită atitudinii monarhiilor respective în timpul conflagraţiei mondiale.
După război, nu le-a permis să revină în ţară nici măcar urmaşilor acestora,
dar să le mai dea şi averile înapoi. Chiar în Bulgaria, ţara comparabilă cu
noi, fostul rege n-a venit ca ... rege, ci ca prim ministru şi a sprijinit
efectiv intrarea ţării sale în structurile euroatlantice.
La noi ca la nimenea. Să urmărim
evoluţia regalităţii române în timpul şi după domnia lui Ferdinand.
Năstruşnicul prinţ moştenitor, Carol al II-lea, părăseşte armata română aflată
în plin război (pentru care trebuia să i se aplice Legea marţială pentru
dezertare) şi se căsătoreşte la Odesa cu Ioana Lambrino, încălcând şi statutul
Casei Regale. Consecinţele se văd şi azi: statul român i-a asigurat o rentă
viageră fostei soţii spre a pleca din ţară, cu fiul său, Carol Mircea. Urmaşul
acestuia, prinţul Paul (n. la Paris, în 1948) a fost recunoscut recent de un
tribund românesc ca descedent regal şi solicita ca atare averi imobiliare
(inclusiv Biblioteca Centrală Universitară „M. Eminescu” din Bucureşti), pământ
şi păduri, punându-şi ca naş al copilului său pe însuşi preşedintele în
exerciţiu al României, „incoruptibilul” Traian Băsescu. Când e vorba de
privilegii moştenite prin naştere, fără scrupule înainte!
Priapicul prinţ, ulterior rege,
Carol al II-lea, se face remarcat şi de alte fapte „mari”: încearcă să-şi
împuşte fratele, prinţul Nicolae, glonţul atingând-o pe regina Maria, care s-a
interpus între ei (vezi scrisoarea reginei către fiul său, Carol al II-lea);
şi-a detronat fiul, pe Mihai, şi-a umilit mama, pe europeanca regină Maria,
reducându-i sprijinul financiar, lăsând-o să moară aproape în sărăcie, în
străinătate, speriindu-se de popularitatea reginei şi atunci când sicriul său a
fost adus în Ţară, în 1938; a dizolvat partidele politice, înfiinţându-şi
propriul partid „Totul pentru ţară”. Când ţara a ajuns la ananghie, prin
pierderea Transilvaniei (Diktatul de la Viena), a Basarabiei, Bucovinei şi a
Ţinutului Herţa (prin Paktul Ribbentrop-Molotov), Carol al II-lea a fost nevoit să-l elibereze, din domiciliul
forţat de la Mănăstirea Bistriţa din Vâlcea, pe generalul Ion Antonescu. Când i
s-au adus în ţară, la Curtea de Argeş, osemintele pământeşti din Portugalia,
fiul său, Mihai n-a participat la ceremonie; amanta sa, Elena Lupescu, deşi îi
devenise soţie cu acte, n-a fost inclusă în cripta regală..
Noul rege, Mihai a coabitat cu
legionarii, a îmbrăcat chiar haina verde. În timpul războiului „sfânt”,
antibolşevic, tânărul rege a fost alături de Antonescu, a mers chiar pe frontul
de răsărit, a fost, deci, o colaborare benefică pentru Ţară şi monarhie.
Dar, a venit actul istoric de la
23 august 1944. Brusc, regele Mihai se întoarce împotriva mareşalului, nu preia
stadiul tratativelor pe care Antonescu le purtase cu Stalin, îl arestează şi îl
predă sovieticilor. La acest act, n-a fost prezent decât reprezentantul
comuniştilor, Emil Bondăraş (o comunitate de circa 500-800 de persoane,
prosovietică şi antinaţională). Partidele istorice, Liberalii şi Ţărăniştii,
n-au participat şi nici n-au fost consultate.
În istoria noastră, prea
încărcată de războaie, domnitorii şi primii doi regi au fost în fruntea oastei
lor. Regele în funcţiune, Mihai, după ce l-a predat pe Antonescu şi a lăsat
trupele sovietice „eliberatoare” să-şi facă de cap în România, fuge din
Bucureşti tocmai în Gorj, la Dobriţa. În suita sa era şi doamna Antonescu, pe
care Mihai a predat-o ca pe o valiză sovieticilor, veniţi cu un camion s-o
ridice.
Dar, colaborarea Mihai-Stalin nu
s-a oprit aici. A semnat, cu mânuţa lui, decretul de numire a primului ministru
Petru Groza, drept pentru care a primit de la odiosul şi criminalul său aliat o
decoraţie şi un avion (drept cadou). Colaborarea „fructuoasă” doar pentru ei doi (şi dezastruoasă pentru Ţară) a
mers mai departe, regele Mihai, după o scurtă şi ineficientă grevă regală,
semnează toate decretele pe care le-a dorit Stalin. A semnat şi a fost în
Parlament pentru legiferarea alegerilor din octombrie 1946, câştigate de
partidele istorice. Regele Mihai a oficializat una din cele mai mârşave
încălcări ale democraţiei. Când Stalin n-a mai avut nevoie de el, l-a aruncat
la coşul de gunoi ca pe o hârtie igenică, la 30 decembrie 1947, iar bravii
ofiţeri români, politicienii, preoţii şi intelectualii de marcă au înfundat
temniţele bolşevice din România.
Mihai Pelin şi Romoşanu au
publicat în 2006, Marele rapt regal,
prin care argumentau că fostul rege n-a plecat chiar cu puţine obiecte, dovadă
tablourile celebre scoase la licitaţie în străinătate (tablouri neconsemnate în
lista oficială).
În străinătate, fostul rege şi-a
întemeiat o familie, Dumnezeu i-a dăruit cinci fete, dar nici soţia sa, nici
fetele sale, nu au vorbit şi nu vorbesc limba română. Doar Margareta, de 25 de
ani de când a venit în ţară, se străduieşte s-o vorbească (spre deosebire de Raed
Arafat, care şi-a însuşit aproape perfect limba română şi a făcut ceva concret
pentru ţara sa de adopţie).
Nu numai că nu le-a învăţat limba
ţării peste care a fost rege, dar nici nu le-a educat cum trebuie. Dovadă,
Irina, arestată în SUA (stat democratic) pentru fapte ilegale. De celelalte
surori, nu prea se ştiu multe.
Margareta, dornică de împăunare,
a modificat, din proprie iniţiativă, Regulamentul Casei Regale, deşi, se ştie,
că acest regulament se modifică doar într-un stat monarhic, de către
Parlamentul ţării. Prinţul Nicolae a fost uzurpat, practică des întâlnită în
familia regală românească, începând cu Carol al II-lea.
Acum câţiva ani, au venit în
România, purtătorul de cuvânt şi avocatul familiei Hohenzollern-Sigmaringen,
spre a oferi unele lămuriri absolut necesare privitoare la interzicerea
folosirii numelui familiei regale, la „prinţul” Duda. Strict legal, spuneau ei,
Mihai trebuie apelat cu „fostul rege Mihai”, iar soţia sa nu este regină pentru
simplul fapt că nu s-au căsătorit când Mihai era rege.
Cu toate aceste clarificări a
unor specialişti în domeniu, noi continuăm să-l slugărim ca rege, pe el şi pe
fiica sa Margareta, îi dedicăm „Ora regelui” la TVR, o televiziune publică,
plătită din banii noştri (emisiune datând din timpul guvernării USL!?), îi
organizăm alte manifestări promonarhice, astfel încât te întrebi dacă România
este republicană sau manarhică? Am avut recent un regim de tristă amintire, dar
asta nu ne dă dreptul de a-l declara rege pe... fostul rege (paradoxal, Băsescu
a avut dreptate în privinţa raportului Rege-Mareşal-Stalin!).
Ţara, în schimb, îi este la
picioare. Nu România profundă, din fericire. I se ridică statui (La Craiova, în
anul martirilor Brâncoveni, lui Mihai i s-a ridicat o statuie, între Teatrul
Naţional „Marin Sorescu” şi Universitate, el fiind considerat ctitorul acestei
instituţii superioare de învăţământ, deşi Universitatea a fost înfiinţată, prin
decretul lui N. Ceauşescu, la... 27 august 1965. O fundaţie craioveană a cerut
familiei regale să sprijine refacerea grupului statuar „Asta-i muzica ce-mi place”, dedicat lui Carol I şi Războiului de
Neatârnare, dar a fost refuzată).
Este făcut cetăţean de onoare de
către diverse primării, dar el n-a onorat nicio astfel de înnobilare.
La Săvârşin, un grup de
colindători au venit să-l colinde de Crăciun; i-a primit... în garajul casei
„regale”. Copiii ţăranilor veniţi cu colinda nu meritau să fie primiţi nici
măcar în holul „regal”. N-au sânge albastru.
La unele posturi de TV mai scapă
câte o informaţie: Fostul rege a dat statul român în judecată pentru încă şase
ha la Săvârşin, precum şi Ministerul Mediului pentru o mică nedreptate. Vom şti
oare averea reală a familiei fostului rege Mihai şi a prinţului Paul de
România? Poporul român merită să cunoască adevărul despre fostul său rege?!
Recent, la Ateneul Român a avut
loc un spectacol dedicat celor 25 de ani de când „prinţesa” Margareta a venit
în România, spectacol la care au participat şi oameni politici, mulţi fără
coloană vertebrală, demnitari ai statului republican, dar slugarnici ai
monarhiei. Pe când vom sărbători „n” ani de la primul scutec schimbat al
„prinţesei”. Credeam (sau speram) că am trecut peste cultul personalităţii lui
N. Ceauşescu, cu acelaşi atribute pompoase: „epoca de aur”, „geniul Carpaţilor”,
„savantă de renume mondial”, rostite chiar de unii intelectuali veritabili (O.
Paler, D. Popescu-Dumnezeu etc.)
În legătură cu personalitatea
fostului rege Mihai, pun în dezbatere publică unele probleme:
1. S-a afirmat şi se mai afirmă
încă că mareşalul a greşit trecând cu armata română peste graniţele Basarabiei,
peste Nistru, războiul devenind astfel unul de agresiune. Orice om cunoaşte din
istoria militară că într-un război mergi în ofensivă nu numai până la un anumit
aliniament, ci până la înfrângerea duşmanului. Trecerea Nistrului a avut
aprobarea regelui. De ce nu suntem acuzaţi şi după întoarcerea armelor, armata
română mergând până în Munţii Tatra. Erau teritorii româneşti acolo?
2. Franţa, ţară culturală şi
civilizată, şi-a decapitat ultimul monarh în 1789. Palatul Versailles a fost
construit de regii Franţei. S-a pus vreodată problema ca moştenitorii acestei
monarhii să revendice acest palat? La noi, cum a fost cedat Peleşul, Peleşorul
şi alte mari palate? În ce condiţii?
3. De ce prinţul Charles,
moştenitorul Coroanei Britanice, care ne-a popularizat pe plan mondial ţara şi
oamenii ei, nu s-a întâlnit niciodată, în România, cu fostul rege?
4. la Budapesta, la 16 iunie 1989
(când încă nu căzuse niciun regim politic esteuropean, dar în culisele
diplomatice internaţionale se stabilise această cădere) s-a semnat o Declaraţie
între membrii Forumului Democratic Maghiar şi Român, conform căreia „Transilvania a fost un spaţiu de
complemeritate şi trebuie să devină un model în pluralism cultural şi religios
[...] Dreptul la o reprezentare politică autonomă şi la autonomie culturală a
fiecărei naţiuni trebuie garantat. Realizarea sa implică, printre altele,
asigurarea unei şcolarităţi de toate gradele în limba maghiară, inclusiv
reînfiinţarea Universităţii maghiare din Cluj”. Am auzit cu toţii de aceste
demersuri în ultimii 25 de ani, în fruntea acesteia fiind Laszlo Tökes.
Declaraţia a fost trimisă la BBC, la 18 iunie 1989, apoi prin „Europa liberă”
şi „Vocea Americii”. Cei şase români semnatari sunt: Stelian Bălănescu, Mihnea
Berindei, Ariadna Combes (fiica Doinei Cornea), M. Korne, I. Vianu, Dinu
Zamfirescu, ulterior fiind semnată şi de Neagu Djuvara, Paul Goma, Virgil
Ierunca, E. Ionescu, Monica Lovinescu, Vladimir Tismăneanu, Doru Braia etc.
Spre cinstea sa, Ion Raţiu a scris în Românul
liber din 9 sept. 1989: „Declaraţia a
făcut un mare deserviciu istoriei şi chiar viitorului poporului român. E prima
dată când un grup de români a recunoscut implicit că Transilvania nu e pământ
românesc, că ne-am format acolo împreună cu ungurii”. Pentru această
declaraţie, Ion Raţiu a fost marginalizat chiar de propriul său partid sau de Convenţia Democrată, în timp ce semnatarii sunt
consideraţi mari patrioţi şi ne dau lecţii de patriotism şi moralitate.
Dar, gravitatea cea mai mare o
constituie semnătura fostului rege Mihai pe această Declaraţie, la 4 iulie
1989, iar comunicatul de presă al Casei Regale consemnează că acest act „exprimă convingerile sale [ale lui
Mihai, n.n.] privind relaţiile între
popoarele român şi maghiar”. „Inconştienţă
sau trădare” se arată nedumerit reputatul istoric Al. Amititeloaie,
comunicând şi comentând această Declaraţie (revista Lumea, nr. 6, 2014, p. 84-91).
De ce n-a fost popularizată
această Declaraţie în perioada postdecembristă? De ce fostul rege Mihai n-a
făcut nicio referire? De ce aceşti semnatari s-au plimbat/sau se plimbă în
spaţiul public scris şi audiuovizual, influenţând opinia românească? Dacă este
considerat act de trădare, ce pedeapsă se cuvine?
Sunt multe întrebări fără
răspuns. Ex-regele nu se lasă intervievat (un istoric ar scoate o carte dintr-o
astfel de convorbire).
În epoca contemporană, mai ales
după cel de-al Doilea Război Mondial, monarhiile au dispărut sau au un rol pur
decorativ. Chiar monarhia britanică face eforturi spre a-şi menţine supremaţia.
Dar la noi, ca la nimenea. Vrem
întoarcerea unei monarhii care a coabitat forţat şi lamentabil, timp de trei
ani şi jumătate, cu puterea bolşevică de la Bucureşti şi Moscova.
Tudor Nedelcea
Se cuvine a fi supuse dezbaterii inca cateva fapte foarte grave petrecute in timpul "monarhiei" romanesti .
RăspundețiȘtergere.Daca studiem Constitutia din '23 contatam ca nu este nicio deosebire intre "inscaunarea "regelui" Mihai si cea a "regelui" Cioaba ,ambii fiind "inscaunati "de mamele lor in cercul familial ! Prim urmare Mihai nu a fost inscaunat conform Constitutiei deoarece nu a fost CONFIRMAT DE PARLAMENT ,asa cum se intampla absolut in toate tarile conduse de case regale si asa cum prevedea si Constitutia .
.Romania este singura tara din Europa care, in decurs de vreo trei decenii, si-a asasinat TREI PRIM MINISTRI si asta sub nepretuita conducere a "casei regale" !
.Sub nepretuita conducere a "casei regale" oastea romana a fost aruncata in focul primului razboi mondial, NEPREGETITA ,DESCULTA ,FARA ARMANENT SI MUNITIE,FARA MIJLOACE DE TRANSPORT in timp ce ea ("casa regala")h construia de zor Palatul Peles,alte case ,cabane ,drumuri prin mosiile si padurile proprii,acjzitiona de zor,mii de ha de terenuri si paduri,de ferme pomicole si viticole, crame si magazine. Ca urmare a acestei "sabotari" Romania s-a ales cu aproape doua milioane de victim ,pentru care "casa regala "nu a platit niciodata.
.Sub nepretuita conducere a "casei regale ",guvernele si potentatii vremii au jefuit tara in interes propriu,patronand cea mai corupta stare din istoria Romaniei , ea insa-si tragandu-si o mare parte din avere tot prin coruptie. Dupa cum vedem acum si "epoca regimului " Basescu a fost sufocata de acelas sistem de coruptie .
.Tot sub nepretuita conducere a "casei regale" 1907 a dat tarii cate mii de asasinate taranesti ?
.Tot cu aceasta "casa regala " la conducerea tarii toata AVEREA financiara si patrimoniala a Romaniei a fost trimisa la Moscova si vedem ca nici in ziua de azi nimeni nu o declara raspunzatoare !
.Si exemplele pot continua !
Ma alatur si eu la NECESITATEA URGENTA de a se reevalua ,de a se cerceta si indrepta modul cum Romania a fost din nou expoliata ,jefuita ,cu concursul institutiilor platite din banii nostril sa ne apere bunurile de subzistenta , de catre aceiasi hoarda mafiota asa zis "casa regala" !
.